zic, nu dau cu paru

in balans.

aceeasi banca galbena de durere si necaz si acelasi soare de zici ca ne bate pe spinare cu sabere. ne-am asezat cam fara voie. ne foiam, nu mai fuseseram de mult asa aproape nici nu stiam ce reguli de politete sunt de rigoare cum nu stiam prea bine ce suntem. distanta era si ea de toata jena, nu ne auzeam cand vorbeam, picioarele amandoua stangi. zambete voit incurajatoare, nu false dar prea largi, cum ne incurajam unul pe altul sa ne incurajam.

- e frumos parcu asta, ce-i drept, ii prieste noul outline.

- mda, mda si vremea e superba aud ca vor sa puna un copac exotic exact in mijloc.

- ce vorbesti, un copac exotic?

- da, nu stiai? mi-a zis cutare ca au facut nush ce sondaj de care copac ar prefera publicu si a iesit arborele de cauciuc si acum strang bani sa cumpere unu.

- Foarte frumos, o initiativa cetateneasca intr-adevar.

- Normal ca nu o sa puna un copac de cauciuc, esti cretin? Am zis-o ca sa depresurisez tensiunea inceputului de conversatie, sa ne amintim putin cine suntem cat timp vorbeste celalalt.

- Unde ma-ta ai plecat? ai fugit asa pe furis, mi-ai zis te duci sa iei lapte. acum 8 luni.

- meh. am zis ca te descurci tu, oricum erai patruns de decoruri si astea, nu poti sa zici ca chiar ai oservat. abia acum te lovi si coincidenta face sa ma aflu la indemana. ce nu-ti mai prieste lumea? imi pare rau prietene, eu sunt numai de bine.

- te caut de vreo juma de an. am fost bezmetic, zic astia ca am luat-o razna, ca sunt doar un carton.

- pai esti, nu de alta.

 

-Pacat. M-am distrat si singur, nu-i bai.

Auzi,apropo de asta cu inceputurile?

Primaverile sunt noi pe dureri tot vechi,Bacovia stia ce vorbeste,variatiunile tot pe-aceeasi tema,altceva nimic.

Da,o fi,in zilele cu mult soare,cei mai optimisti dintre noi se uita la cer si-si zic ca nu l-au mai vazut niciodata asa albastru,c-or fi descoperit o nuanta noua de voronet si ca e rost de tabula rasa.

Incercam,nu bunavointa ne lipseste.Walk this way,talk this way,poate-poate ajungem altcineva,cu trecuturi not-so-much si greseli proaspete ca ghioceii-n februarie.Nici nu e de condamnat,daca totu-n jur arata altfel,sa crezi ca oglindesti imprejurimile.

E frumos,pentru o vreme.De la neplacerile mici la mai mari,nimic nu e chiar grav,pentru ca ti se intampla pentru prima data.Homo novus,abia astepti sa te cunosti odata cu ceilalti,sa te iei de la inceput:imi pare bine,nu crede-ma,mie-mi pare mai bine,cred ca e inceputul unei frumoase prietenii.

Si-apoi primul compromis constient,o noapte prea mult intr-un club care nu-ti place, de dragul dragului companiei,cause no one likes a party pooper.

Te simti cu musca pe caciula,vinovat fata de nu-stii-fix-cine,si-atunci incepe sa se clatine,incet si notabil,not one of those oh-i’ve-fallen-falls,din alea in care nu mai atingi,in ma-sa,odata cimentul.Poate nu esti,pana la urma,sufeltu petrecerii proaspat scos din cutie.Nu cea mai placuta revelatie din lume,dar hei,am invatat devreme resemnarea.

Mai rau e cand,cu toate planurile picate,gasesti consolare in faptul ca te amageai.Ca,de fapt,cine esti tu ca sa poti sa rastorni singur ditamai clepsidra?Poate altii,altadata,intr-o zi cu si mai mult soare si cu bicepsi mai exersati.

Si-n plus,ne-ntoarcem mereu la primele iubiri.

Cu acelasi chibrit

Am luat-o care-n stanga care-n dreapta si v-ati luat fiecare soseaua cu un singur sens. N-am facut nici adiouri, nici epiloguri si mi-am sarit si prefata pentru ce urma sa vina, da cand ma gandesc la drumu ala pietruit si necirculat pe care mergeam noi agale, mai ca-mi vine sa fac la dreapta pe urmatoarea.

O luna si zici ca m-au trecut 3 ani. A trebuit sa absorb in astea 30j de zile o’ntreaga lume si sa o inghesui peste un om intreg.  Multe s-au suprapus si au dat peste da’ ma prind repede si am decupat din mers. Uit mereu unde sunt pe termen lung, d’a daca m-ar intreba cineva i-as zice ca e frumos si daca vine sa aduca si niste prieteni.  In prima saptamana diminetile erau dovada aia de zi cu zi ca “da, ba. Ti se intampla. Esti chiar tu, esti aici si e bine”. Era de pozie, ma, case victoriene, alei, pas pas, oameni frumosi ambalati frumos. Creca ma rataceam in secret de dragu arhitecturii.

In a doua saptamana a trebuit sa ascult, apoi sa sed si sa rumeg.  Mi-a luat ceva pana sa imi dau seama ca oamenii astia chiar vor ca eu sa gandesc. Tot asteptam sa imi spuna ce vor sa gandesc si ei repetau ca tre sa gandesc eu pentru mine ce anume vreau sa gandesc. Asta da nou. Cel mai rau e ca tre sa gandesc tot. E nemaiuzit.

Inca o saptamana si am inceput sa ma contrazic. Mi-am retras ‘e pustiu cand  nu e nimeniu’-l ca sa pun ‘e pustiu cand nu e soare’. M-am oprit intr-o duminica de cumparaturi pe o strada care era un mot de deal, ca ma batea un pic de soare si uitasem cum e. Stateam asa ca ghiocelul si ma leganam dintr-o parte in alta sa ma prinda pe toate partile. Barbi se uita la mine speriat si nu stia daca intrasem in transa sau eram tot eu. A crezut ca e de cuviinta sa ma pupe, cu o plasa de legume in cealalta mana.

Daca soarele nu iese nici eu nu ies,  asa ca ma irosesc in bucataria de la subsol. Sa-mi scrieti.

Da parca sunt inca pe autostrada si e vuietul ala care  nu te lasa sa fii atent la nimic altceva in afara de drum. Si tot te schimbi intre alea 2 benzi ca unii se grabesc mai rau si nu poti sa incetinesti de aia din spate. Plus ca toate lumea merge pe dreapta; macar sunt drumurile bune.  E curios ca vad doar soseaua in fata.

These streets,they’ve too many names for me

Se cam dusera toti.Mihai il inchide,si pe drept cuvant.Cand le scriau fetele pe ultimele abia ce se facuse vara.Al meu era ceva mai incoace,la capatul lui august,in cel mai trist si tarat sfarsit de vacanta din cate-am avut.
Si parca nici mie nu-mi mai vine.Parca atatea lucruri vechi nu se potrivesc cu inceputul asta atat de complet.Plus ca e un fel de profetie rea,pofta de scris.Ca acum,de exemplu.Am avut o duminica goala si lunga,si nu pot opri gandul ca ce am aici e-inca- numai un surogat.Si de-aia,cumva nesanatoasa,nevoia sa ma loghez aici.Bineinteles ca asta o sa se schimbe.Si probabil o sa fie mai bine in zilele in care n-o sa visez,cand ma culc dupa-masa,ca aterizez din avion fix la petrecerea de casa noua a proaspat bucurestencelor.
Nici sa am un blog pe post de jurnal de calatorie n-a fost visul vietii mele,dar cred ca o sa abandondez,momentan,preocuparea pentru vreun fel de scop sau forma.Pe motiv de inutilitate.
Si,in plus,tre sa-l umplu cat mai curand cu chestii,pentru ca acum nu pot sa ma uit la pagina de start fara sa vad,in loc de to be continued,”The End” scris in shining lights.
Pana la urmatorul,insa,posibil sa treaca destul.Ar trebui sa am ceva de povestit care sa nu poata fi spus intr-un Starbucks.Sunt multe pe-aici,si nu destula conversatie.

Suntem tot noi

Blesteme chinezesti

 

 

Eram pe o banca. Nu, alta banca.  Era galbena si proaspat vopsita pe deasupra. Un galben din ala de scartaie numai cand te uiti la el. Era ridicol, oricum. Mai era o inghetata care zic ei, ar fi cu rom si stafide si nu e cu rom. Nici nu imi plac stafidele dar ei zic ca e cu rom si eu ii cred si o mananc pentru ca asa e frumos. Deci era inghetata cu rom fara rom la mine in mana si mana mea se lipise de mine, rezemat pe banca galbena, intr-o seara. Era ridicol de cald si eram amandoi dilatati si diluati si mi se scurgea o dara  de inghetata pe degete si pe mana. Era ca un rau laptos ce inainta greu pe o piele imbacsita si lipicioasa si avea  un mic defluent care se infiltra in crapaturile dintre  degete. Exact ca atunci cand eram mic si picuram cerneala in cutele astea doar ca sa vad cum se imprastia in zeci de ramificatii, ca o panza de paianjen.

 Incepuse sa vorbeasca de cand ne asezasem pe banca de un galben chinezesc pe care nici nu puteam sa stau pentru ca aluneca ca un tobogan de apa si nici macar nu era scrijelita.

 Cred ca era un vis foarte important. Aha.

Se facea ca era intr-o livada. Era o livada de meri infloriti, cu flori, asa, rozalii…

Ma holbam la claia de par rosie  fara forma care nu avea niciun sens. Era de un ridicol gretos. Ca el. Ma gandeam ca poate e ceva in parul ala, ca daca ma uit acolo o sa inteleg ce mai caut eu pe banca aia langa el, fara sa ascult un cuvant din ce zice, si cu urma de cacatul ala de inghetata pe mana. Ma holbam concentrat si parca tot rosul ala incepuse sa se coaguleze. Reusisem sa imi concentrez privirea  exact pe firele de par si vedeam niste cercuri largite si strambe in caoda ochiului,  asa ca niste linii de camp.

Cred ca am vazut un paduche. Dubios lucru paduchii astia, nici nu stii ca ii ai pana nu ii vad altii. Erau controalele alea din scoala primara la care toata lumea statea lemn cand venea asistenta de paduchi si incepea sa ma manance capul exact atunci si eram sigur ca o sa ma scoata in fata clasei si o sa ma arate cu degetul pentru ca depistase nefericitul parazit exact pe capul meu. Si acum ma manca capul. Ma scaprinam precaut, bineinteles, tot timpul ma apuca mancarimile cand ma gandesc la paduchi. Doar pentru ca nu-l vezi nu inseamna ca nu e acolo. Ca  bacteriile de pe fata mea care sunt aproape animale mici care mananca din mine. Adica  in timp ce gandesc sunte aliment de baza pentru o colonie de organisme. As vrea sa vad bacteriile alea. Daca nu le vad e ca si cum m-as referi la ele in absentia, la trecut.

A  cui era ideea aia, nu mai stiu, o sa il intreb cand termina, cu dumnezeul care, doar pentru ca nu fusese confirmat, nu insemna ca e infirmat.

Nu m-ar mira sa fie bacteria de pe bacterie.

…….“Se facea ca eram intr-o livada de meri. Erau meri infloriti peste tot, cu flori roz si eu eram pe o alee lunga cu de un omulet mic cu un cap ridicol de mic si niste ochi de cartita, ascunsi sub straturi de riduri de frunte. Era imbracat in alb din cap pana in picioare si eu eram imbracat in alb din cap pana-n picioare. Dar el avea o aura si un zambet dubios. Cred ca pluteam amandoi, asa parea. levitam pe alee fara tinta iar eu ma uitam la meri si zambeam. Zambeam pentru ca era asa o liniste ca imi taceau gandurile si auzeam iarba cum creste, pamantul cum respira si norii cum se freaca unii de altii. Apoi auzeam  planetele cum se invart, fotonii cum tasnesc din soare si “Imagine” intr-o alta galaxie. Si  m-am auzit pe mine.  

            A inceput sa adie un vant usuratic si m-am pierdut. Am smuls o creanga de mar si am mirosit-o si sunt sigur ca mirosea a seva si a fraged, a pamant ud si a abur de ploaie, a nisip si a departe departe. Miroseam seara si fan, aluat copt si zapada, si apoi mi-am mirosit urma. 

Dar a trecut vantul din nou si mi-a sters-o.

M-am asezat pe marginea lacului si am aruncat creanga inflorita in apa. S-a asezat si el pe marginea lacului, si se uita la cercurile care parca faceau pas..pas..pas. Apoi m-am uitat la el uitandu-se la apa si l-am intrebat:

- De unde curge apa? Iar el s-a uitat la mine mesianic, cu ochisorii mici si rotunzi, si mi-a raspuns serios:

- Vulpea nu mananca oua.” Ceea ce e ridicol, pentru vulpea mananca oua.

Si atunci am stiut. Nu imi mai amintesc ce am stiut, dar am stiut. De parca eu eram si merii si el si apa si toate. Si eu eram o oaza, si oaza era in mine. Parca eram prima inghititura de bere si pizza la micul dejun, parca am prins trenu in ultima secunda si am mers fara bilet tot drumu.

Oricum, m-am hotarat. O sa fiu zen. O sa fiu cel mai zen. Nu, ultra zen. O sa meditez la eul interior, o sa renunt la orice ambitie materiala, sociala, si personala si o sa ma imbrac in panza de orez si o sa beau suc de stevie. Nu, nu, nu. Nu o sa fiu doar zen. O sa fac si yoga si o sa imi purific cele 7 chakre. O sa spun 5 rugaciuni pe zi si o sa tin post de Ramadan. O sa sarbatoresc Sabatul si o sa imi citesc din Tora. O sa tin post si de Pasti. Sau o sa tin post tot timpul. O as fiu autofag si o sa le dau si altora din mancarea mea. O sa imi iubesc aproapele, de fapt o sa iubesc toata lumea, minerala si organica, cu sau fara voia ei. O sa fac un pelerinaj pe mare intr-un butoi, cu Dumnezeu si Vishna intr-o parte si Allah si Buddah in cealalta, iar cand o sa ma intorc o sa fie liniste. “

-Ce crezi?

- Cred ca ai paduchi.